Atticus


Unele ore sunt blestemate, in vreme ce altele au gust de miere. Sa luam duminica de exemplu, a spus cu cateva minute inainte Atticus. Cand il vad pe preot lungindu-si gatul, gatul ala gros cat turnul primariei si psalmodiind a mia oara lucruri stiute pe de rost, am sentimentul ca am facut ceva atat de oribil, incat mi se plateste pentru noua vieti. Si vocea lui, pitigaiata, cu ceva fals in tonalitate, cu ceva muieresc in subinteles, ma face sa agonizez in scaun. "Fetii mei, caiti-va!"... o, da, cat ma caiesc atunci, scumpa mea ve, cand piciorul tau il loveste pe al meu, si tu ramai stana, nu pentru ca te caiesti, ci pentru ca e atat de greu sa slobozesti rasul melodios intr-o biserica de piatra... apoi te iau de brat, iubita ve, si facem drumul inapoi spre casa ca doi mosnegi legati de un trecut. Nimicurile mele se impletesc cu ale tale si reusesti sa treci peste piatra din fata casei gratios, ca acum un milion de ani, cand eu am exclamat cu bolovanul asta o sa ne rupem gatul intr-o zi si tu ai zis atticus nu putem arunca piatra, ea s-a oprit la poarta ta... tu-mi dezlegi sireturile, eu te ajut sa asterni masa si apoi stam pe scaun privind la cele doua flori a ta a crescut mai inalta intotdeauna ti-a placut sa zbori... Ve citeste dintr-o carte, Atticus doarme ca mort de doua zile, dar ea nu-l urneste din scaun. Pana cand nu termina de vorbit, nu-l deranjeaza. Si nici cainele nu da semn c-ar fi timpul.