Time to Confess


Uneori traiesc in doua lumi. A doua e un fel de club excentric in care am devenit membru absolut din intamplare. Evident ca pot fi exclusa fara sa mi se dea vreo explicatie. Stiu exact cand vine momentul sa-i calc pragul. Incepe cu un fel de plictis pentru lumea reala. Atunci ma intind pe podea, capul infundat in covorul albastru cu modele geometrice, astfel ca pe piele raman urme vizibile. Tavalirea se incheie cu o viziune. Ma ridic si primului om pe care-l intalnesc pe drumul de la dormitor la bucatarie ii povestesc ce mi s-a aratat inainte.


Revelatia de azi: (as putea da vina pe anii putini la numar pe care-i am, dar stiu ca nu e asta) pur si simplu, am uneori tendinta sa consider oamenii niste rebusuri. E chiar atat de greu de inteles? Incepi un joc de cuvinte incrucisate fara prea mult interes, apoi vezi cum patratelele se umplu pe rand. Pe urma te innebuneste faptul ca mai lipsesc cateva cuvinte. Si asta nu-ti da pace pana cand nu le gasesti. Dar dupa aceea? Ce faci dupa aceea? Arunci revista cu literele incrucisate. Doar e rezolvata. De ce mai lucrez eu la problema asta? Din dragoste.